Floricică din pădure
Netăiată de secure,
De sub brazi ai răsărit,
ÃŽn voiosul ciripit.

Ciripit de păsărele
Se înalță către stele,
Din tufișul înverzit
Și de rouă umezit.

Un fir de apă-n asfițit,
Se scurge dulce-n ciripit,
Din izvorul cristalin,
De sub pietre, foarte fin.

Și doi iezi de căprioară,
Beau apă în prag de seară,
Mama lor de veghe stând,
Mănâncă zarea scrutând.

Un cerb mare de pe coastă,
Scrutește zarea albastră.
Mărinimos, cu coarne,
Suflul serii-l absoarbe.

Pe-o potecă mai departe,
Ce stă pe al pădurii spate,
Vine un urs la vale,
Având un mers agale.

Un cocoș de munte iară
Tot rotește de cu seară.
Dimineața iar din nou,
La găina fără ou.

Când pădurea este deasă,
Animalele se-ndeasă,
Au unde se-adăposti
Și uită de a posti.

Pădurea să fie deasă,
Stâlpi să fie, nu le pasă,
Dar nu cei de telegraf,
Distanțați și plini de praf.

Un mistreț prin humus scurmă,
Rădăcini și jir adună.
Râtul în sol îndesat,
Cu colți e ornamentat.

Floricică din pădure,
Fără de om ca s-o fure,
Să crești mare ca-n povești,
La nepoți să povestești.

Că mai sunt păduri virgine
Și le merge foarte bine,
Tot ceea ce Divinul face...
E perfect! Omul... le-ntoarce.

Pădure cu creste multe,
Brazii stau ca să asculte
Glasul tăcerii din munți,
Să fii sfânt, să știi s-asculți!