creanga Ta firavă


câteodată sunt haihui
și mă simt al nimănui,
plutesc prin cerul cu stele
rumegând vise rebele,
încurcând viața și timpul
încercând să urc Olimpul,
ca Sisif mă zbat să sui
bolovanul nimănui,
când ajung la jumătate,
(ca să vedeți ce dreptate!)
cad cu totu-n handicap
și o iau iar de la cap,
iar mă sui și iară cad,
n-am cărare și n-am vad,
parcă sunt o frunză-n vânt
între cer și-ntre pământ.

nu știu încotro mă poartă
blestemata mea de soartă,
sunt și eu un biet proscris,
între iad și paradis
și sunt creanga Ta firavă
între tină și-ntre slavă.

câteodată-mi dau târcoale
toate gândurile goale
și-mbrac zeghea de omăt
căutând drumu-ndărăt,
printre paseri, printre stele,
rezemându-mă de ele.

bolovanul mi-e prea greu
ca să-l urc singur doar eu,
aș chema pe nu știu cine,
dar n-aude și nu vine,
parca-aș fi un temnicer
ce face scară la cer,
printre fulgere și ploi,
printre zloată și noroi,
când ajung în vârf de munte
pletele îmi sunt cărunte,
bolovanul se prăvale
și o ia din nou la vale
și-uitea așa o duc mereu,
blestem de la Dumnezeu.

joi, 12 ianuarie 2012