(lui Nichita)




Când înseram, urcam la el.
Ochii lui depărtați
mă cuprindeau jur împrejur,
de pe fruntea lui
îmi săreau gânduri pe frunte.
Beam despre spirt, despre
necuprindere, pândeam
să mușc buzele,
sângele,
cuvintele.

Intram mătuit și
ieșeam strălucind,
privirea mea aprindea felinarele.
Biet cărăuș de lumină,
în urma lui am început
să număr stâlpi arși.