uneori imi vine să arunc cu pietre de suflet în pereții caselor prăbușite
în peretii caselor părăsite cu voie sau fara voie
în pereții caselor locuite doar de fantome răzvrătite
care nu înțeleg exercițiul fricii cum noi
cei care am fost cândva bătrâni
nu înțelegem sensul acestei lumi
uneori îmi vine să sparg geamurile unor ferestre inexistente
să scuip răutatea atavică a lumii în adâncul unei fântâni de piatră
să trântesc capacul greu de fier ruginit să-l închid cu o mie de lacăte
și-apoi să dau drumul câinilor ciobănești la vale

uneori îmi vine să plâng să urlu
dar în fața copiilor nu poate fi decât un semn de slăbiciune sau de neputință
așa că mă ascund tăcut în spatele casei de chirpici și cu mâinile îmbibate
în huma neagră a nopții mai desenez pe pereți o mică apocalipsă care să mă lovească
în moalele capului cu putere
care să mă ia de gulerul cămășii să-mi tragă două perechi de palme
și-apoi să mă târască spre luminișul ierbos al zilei de mâine


uneori cad ninsori încărunțind tâmplele pustiite ale unui început de mileniu trist

până și moartea își plânge de milă condiția de vătaf de suflete într-un colț de lume uitat
până și cerșetorii își donează cutia milei pentru ziua mult amânată a mântuirii

nu vă lăsați amăgiti! memoria colectivă nu lasă dâre adânci ca niște urme de melc
în conștiinta patricienilor
toate se vor trece ca o muzică difuză în spațiul dintre turnuri
ca un botez împăciuitor pentru cei aleși dintre nou-născuți
ca o lumină de zapadă ce curață oasele stralucitor de albe ale părinților

uneori stau ghemuit cu genunchii aduși la piept
și în fața unei ferestre cu vitraliu în formă de cruce aștept singurătatea
să-mi bată la ușă să se cuibărească în camera care dă spre apus