poem de dragoste

ultima picătură de rouă
moare pe-o floare albastră ca cerul,
ziua se naște din haosul nopții , luptând cu lumina,
ochiul meu e o frântură de cer înlăcrimat
ce soarbe din soare viața,
e o adâncă fântână a cărei apă curge prin mine,
prin săngele meu , un izvor nesecat de dureri și de bucurii.
căteodată aceste vederi se preling prin mine și se topesc undeva,
într-un cer îngropat departe, pe-o aripă de cocor.

razele soarelui dansează himeric în acestă dimineață
prin ochii mei ca niște lasere albastre
și-mi ucid dorul și vederea, cred că mai exist,
nu m-am topit în neant,
nu plânge, iubito, că tot voi ajunge la buzele tale,
voi prelungi cuvintele, vocalele, consoanele
și voi face un pod plutitor, prin aer,
ca o pasăre, voi zbura, chiar fără aripi,
lipindu-mă de cerul inimii tale,
lasă soarele să treacă pe lângă norocul nostru,
căci el ne va da viață și lumină și dragoste
fă-i loc să alunece triumfător și ridică-i,
precum egiptenii, alei de sfincși, piramide și obeliscuri,
stai dreaptă și răstignită cu mâinile în sus
căci în capul tău vom construi Acheronul
cu cercuri și tavane,
punându-ți sufletul vertical ca o mare coloană dorică
pe care vom sprijini cerul cu toate bogățiile lui.
vom face o lună galbenă din aur, vom face stele,
altare de dragoste în care vor cânta naiadele,
aezii și preoții sacerdoți,
alunecăm și noi prin timp ca niște mimi
despărțind adevărul de minciună
printre pleoapele ochilor lui Dumnezeu.

știu, câteodată treci prin somn ca prin niște inele
de logodnă aruncate de un bijutier nebun,
te visezi cu mine în doi, răcorindu-ne în zăpadă,
gonind pe drumul interjecțiilor cu jeepuri,
ai vrea să ne strângem în brațe,
ca frumoasele botticelliene, pline de grație și de poezie.
ți-am promis că vom merge la Florența,
cu tot ce vreai tu, cu saloane, cu șerpi, cu gânduri,
vom ieși din mit și vom face o nuntă paradisiacă
la mormântul lui Dante.