Copac al meu, grădina-ți tânjește după rouă
Și după umbra-ți blândă cu care o alini!
De ce te smulgi dintr-însa și spre o altă nouă
Grădina pleci de-acuma cu tot cu rădăcini?
Prin garduri ea îți pare o-mbietoare oază;
Crezi oare că pe-acolo arar cresc buruieni?
Crezi oare că doar vara duios o-mbrățișează
Și n-o pândesc `nainte înjositoare ierni?
Crezi oare că te-așteaptă un Eden unde lutul
E-un nor, iar grădinarul e însuși Dumnezeu?
Nu! Dincolo sunt toate grădinile – `nceputul,
Viața și sfârșitul – la fel, copac al meu!
Nu-i loc de izbăvire în zările străine;
E-un Rai acolo unde ai semănat cu tine!

10.II.2012