Străinul din oglindă e trist și resemnat
Singurătatea-n ceață și-n gri îl împresoară
De dincolo de ramă privește-adânc, mirat,
De parc-acum mă vede pentru întâia oară.

Mă dau un pas în spate.Nu-l mai cunosc nici eu
Pare doar umbra celui care-l știam odată
Zâmbea mai mult pe-atuncea, acum găsești cu greu
O rază în privirea senină altădată.

Cu fruntea-n jos îmi spune: “Am încercat, să știi,
S-alung singurătatea, dar n-a fost cu putință
Orice iubeam vreodată nu mă putea iubi
Ce m-a iubit, devreme s-a dus în neființă.

Îmi urlu neputința precum un lup rănit,
Fără motiv mi-e frică nu știu de ce, de cine?
Pe-o mare cenușie plutesc descumpănit
Și valuri furioase izbesc de stânci cu mine.

Mă zbat cu disperare stihiei să-i rezist,
De-un înger iluzoriu speranța mi se-agață,
Mereu învins de soartă, sunt totuși optimist
Căci este o izbândă să fiu la suprafață”.

A ezitat o clipă, apoi și-a ridicat
Privirea către mine, la fel de-nnourată
Străinul din oglindă e trist și resemnat
Și n-o să mai zâmbească, probabil, niciodată.