Să n-ai curaj, să nu vrei să iubești,
s-arunci gânduri în mare, în loc să o privești...
nu-mi spune că te aflii într-o lume sumbră
ce nu te înțelege- de mult ți-am stat în umbră.

Să te afunzi, să nu dorești cuvântul,
prieteni să îți fie doar ploile și vântul...
te regăsești adesea în dramele din jur
departe de liman. Aproape de obscur.

Și seara să te-ntrebi, când Luna te pândește,
de ce tu vezi esența, iar ceilalți, orbește,
pășesc pe caruselul imaginat de Cronos?
Seara-ți mângâie plânsul un ritm de jazz spumos...

"Și eu, ca tine, am avut un vis,
un drum al fericirii îmi era larg deschis,
dar m-am oprit o clipă la Moara cu Noroc
ș-acum mi-e frică tare să mai pornesc din loc...

Și eu, ca tine, mi-am dorit cândva
ceva ce niciodată n-aș fi putut avea,
dar am ales să lupt, un arhetip să fiu
și cât am deviat, nici azi nu pot să știu...

Și eu, ca tine, vânat sunt de destin,
de câte-ori mă doboară îmi crește câte-un spin
ce toți, țin la distanță, lovind în nemurire,
pe cei ce te-ar cunoaște... E asta fericire?

E asta fericire?
Sunt punct fără urmare...
E asta fericire?
N-am timp de alinare...
E asta fericire?
Mereu vreau, dar n-am cum...
E asta fericire?
Să tot pășești pe drum...
E asta fericire?
Sunt doar un solitar...
E asta fericire?
Tristețea vine iar...
E asta fericire?
Să te întrebi mereu
"E asta fericire???"
Văzut-am cărți și drumuri și lumi neîntâlnite,
Dar tot nu știu să spun care-i răspunsul meu..."