Aș pune-o frunză pală de rogoz
în poarta mândrei, dar nu am curaj.
Și parc-o văd cum dă caprei furaj,
grăbindu-se să plece la colhoz.

Am telefonu-n priză, la-ncărcat.
Nu am s-o sun: în casă n-am semnal;
mai bine-i scriu în praf, cu un pumnal,
o poezea c-un ied abia-nțărcat.

Îi pun un titlu: „Martie senin”.
Se spune că un tren întârziat
avea un singur călător, cam beat:
golise-o damigeană cu pelin.

Pe-acela-l aștepta a sa muiere
și-un țap de bere la restaurant.
(Fie vorba-ntre noi, cam torturant,
căci berea după vin nu e plăcere.)

Când seara cea albastră a venit,
și trenu-a dat semnalul de sosire,
bețivul nostru, plin de-așa mâhnire,
dând ochi cu soața, s-a îngălbenit.

Părea că-n fața sa e o fantomă
cu-o bluză dintr-o draperie-albastră.
(Nu vi se pare-oricum și dumneavoastră
că omul nostru cam intrase-n comă?!)

Și, delirând, plecă încet spre casă,
urmat ca umbra de acea stafie.
Unde-au ajuns, doar naratorul știe,
dar să vă spun pe mine nu mă lasă.