în ochiul orbului se zbate soarta omenirii.
viermele pământului a luat piele de șarpe și a-nceput să-mpartă mere.
se lasă noaptea iar lupii nici n-au lună să se vaite.
ne tremură corabia-n desert așteptând Samsonului să-i crească parul.
orbul abia murmură înălțându-și ochii către cer.
"orbule, ce vezi?"
orbul, mut.
lupii chițăie cu dor de lesuri.
viermele își plimbă limba despletită peste trupuri obosite.
"femeie, închide ochii, părul Samsonului îți va ține de cald!"
corabia scârțâie liniștea nopții cu dor de apă.
orbul bâjbâie în întuneric,
"nu mere, dați-mi apă, vreau să-mi spăl fruntea!"
lupii hăituiesc umbre și își îneacă nasul în miros de sânge.
"femeie, lasă mărul, Samsonul va veni și va aduce ploaia."
viermele se împletește pe pântecul femeii,
împielițatul își caută cuibar să își azvârle oul.
lupii chițăie în hohot,
hoitul se frânge în colții lacomi și vulgari.
"iartă sufletul fugarului, Mărite!"
"ce suflet orbule? adu-ne ploaia!"
femeia-și potolește setea frângâd mărul în măsele.
lupii își tăvălesc blana prin bălțile de sânge.
împielițatul își azvârle trupul în răceala nisipului.
corabia își frânge catargul fără furtună.
"orbule?!"
"Samsonul a murit!"
"femeie!"