mă găsiseră așa searbădă și fără suflet într-o prăpastie cât un om
alinând întâmplător morții altora
și nu pregetam și nu știam că uneori ființele astea mari dor
un ostaș dacă aș fi înălțat din mine prin suliță n-ar fi trecut decât inima străpunsă
când mă temeam când poate un roșu aprins mi-ar fi îmbătat simțul ca dintr-o aripă de pasăre să-mi smulgă dragul cu ghiara direct din piept să n-apuc a spune dulce-amar de două ori
tu pelerin de suflete du-te du-te-n dumnezeii tăi