Iubesc oamenii și îi urăsc totodată,
sunt fascinanți și plictisitori.
Sunt atât de frumoși când îi descoperi
când îi placi cu tot cu defecte,
sunt atât de frumoși când se îmbină cu tine
și curg întruna cu sufletul tău.
Am șapte degete pe care pot să enumăr
oamenii ce-mi stau pe piedestal
și le sunt datoare pentru aripi
ce mi se întind și retează prin necunoscut.
Natura umană în principiu este o mizerie
frumos este doar când o depășim voit,
deși dacă am căuta în adâncuri
tot la noi se întoarce motivul
pentru care am făcut vreun fapt deosebit.
Sunt amintiri ce îmi revin
ca unui suflet senil și bătrân,
îmi amintesc tot ce nu trebuie să uit
și încerc să dau tot ce e mai bun.
Mă simt tânără pentru că așa sunt,
curg asemeni unui izvor,
am atâtea de făcut în viața aceasta
și nu-mi doresc prea curând să mor.
Ai mei dragi oameni ce îmi sunteți,
nu vă respect pentru interese,
îmi simt sufletul prea rebel
ca de formalisme să îmi pese.
Viața e prea scurtă
să ne-o petrecem fals,
viața e prea minunată
să nu o simțim în fiecare pas.
Și cum în viață sunt pașii duri
așa călcăm noi peste flori
și suntem călcați la rândul nostru
cu câte un mic mare dezastru.
În prealabil viața e frumoasă
și mă simt mai mult decât norocoasă
o gust cât pot, o trăiesc din plin,
până când clipe de lacrimi vin.
Și simt ce simțiți voi uneori
urlete, țipete, de groază fiori
și doare nespus de mult să pot simți,
noroc că mai știți și voi zâmbi.