ce rost mai au aceste brațe,
decât să zacă, în pământ?
ce scop mai au aceste buze
când suflă, fără de cuvânt?

ce rost mai au toții zeii sacri,
a mai tuna, ce glas, mai pot,
când iată, se usucă marea
și plâng, păgân, după potop?

ce rost încă-mi mai poartă trupul,
de a lupta, de a se-ntrece,
când pe sub pielea otrăvită
curg doar venin și sânge rece?

ce taină mai ascunde
si cu ce chin mai tace gândul,
când omenirea se afundă,
când iată, cum imi vine rândul?

ce vlagă mă mai ține drept,
să-mi port piciorul în tărână,
când iată, ostenită-n piept,
îmi plânge inima bătrână?

de ce cu ochii mai mustrez
și mă pătrund să văd în zare,
cand oștirile îmi pier
și se scufundă-n depărtare?

îți mai cer ție, lup sălbatic,
leșul să mi-l verși în mare
când zeii, din altarul lor,
or să-mi ofere îndurare!