am nevoie de timp
să te îngrop
între zidurile poeziei
să sap o albie
să-ti spun
că după tine
simt aerul rarefiat
ca atunci când urci pe munte
și te doare-n coșul pieptului
dar urc,
înțelegi
dacă mă opresc
te iau cu mine
până jos în valea cu păpădii
să suflăm lumină
peste mestecenii suri.

să nu crezi
versurilor mele
te-iu-besc
dimineața, ca un amnezic
te caut din nou
iau o piatră din zid
îi dau drumul de sus
și mă lovesc de tot dorul
ca un copil

aleargă
departe de cuvinte,
să iei cu tine
mirosul teiului sălbatic

în pasul poetului
nu există anotimp.