Inima ta ce pare că-i moartă,
La poarta sufletului așteaptă,
Iar lacrima-n ochi e nestinsă,
Dar poarta rămâne închisă…

Trec zile, trec nopți nesfârșite,
Cad păsări din cer ca trăsnite,
Straie cernite îmbracă și luna,
Nici nu mai sper, mi-e totuna.

Vorbele mele se-agață de stele
Și mâinile îmi întind către ele
În rugăciunea grea, disperată,
Dar nu pot clinti acea poartă!

Când plutești o nalucă, o umbră
Și noaptea devine mai sumbră.
Deschisă, inima mea te primește,
Însă poarta, din loc, n-o urnește.

Inima ta este cât se poate de vie
Deși, împietrită precum o mumie,
Cuminte așteaptă clipa promisă.
Și totuși, poarta rămâne închisă…