Ne este foame, să plângem
cu ochii cerului
setea de noi ne frământă
profunzimea dezamăgiri
atât de catifelat
încât, ne zgârâie sufletul.

Lacrimi din noi
ne umedă, ca o igrasie adâncă
până la genunchi, până la brâu
dantelării de spumă până-n vorbire.
Presimt
când, înspre sprâncene va urca
va veni ziua ochilor pescăruși.

Acum îi simt cum se odihnesc
pe vârful degetelor
și se hrănesc, cu firmituri sărate.
Digul falezei
acum e o fantasmă gotică
ce-mi bântuie
imaginația plimbărilor romantice.

Dacă ne-am iubi cu peștii
din orgasm
poate ne-ar crește branhii
și-am putea respira distanța umedă
înflorind, cărări de apă
dâre parfumate până la noi.
Sau, am putea răpi albatroșii
cu plase țesute de păianjeni pescari
să le furăm zborul.
Din aripi le-am stoarce pulsul levitației
cu seringi vii
l-am injecta în vene
să plutim înspre noi
pe valuri duioase, de foșnet marin...