am împânzit cu ochiul minții o parte din memoriile mele
așa intacte cum au rămas pe-o pânză veche uitată în cufărul cu zestre
și nu am știut din ce capăt să privesc lucrurile ca ele să-mi oprească pasul

apoi ca din senin furnici se-adăpostiseră spre genunchi în mușuroi
și nu a mai durat mult și-a început să plouă în feritopia
vezi tu coraline cum norii se mișcă dar nu se izbesc ca oamenii între ei

în lumea asta golul dintre noi două este complet
buzele au încetat să murmure pe la spate vorba
ne-am hotărât să aterizăm într-un lan de porumb în cele din urmă
noaptea se lăsa cum se lasă ea mereu
ochiul minții amuțit prins de scoarța unui copac să doară