și ți-e rușine pentru că n-ai mai simțit mâinile suspendate

de timpul care-ți agravează mai mult îndoaiala

și pleci în fiecare seară din casa celor doi care te-au născut cu ură

să uite și ei de neliniștea nopții

și scrii de umplerea paharelor cu amprentele oamenilor

care scuipă-n tejgheaua-martor cu înjurături originale

și aprobi noi prieteni care te învață că timpul vindecă rănile

dar între-timp-viața ta se ascunde în sticla golită cu încredere

și nu poți nici măcar să te sinucizi în versuri

pentru că mâna ta nu știe să doarmă decât în mâna femeilor

cu o prea banală proză în felul lor de-a te accepta...