doi e unu

un copac nebun care dă lumii al doilea fruct
acru și mestecat cu silnicie de propria gură
tată mi-ai spânzurat din umăr brațul
și scriu din ce în ce mai greu nisipul nu mă mai ascultă
nu a plecat oprește-te din plâns
e-n fiecare cameră pe fiecare prag
e la masă și mănâncă prostește din toate farfuriile odată
l-am întâlnit la câmp era amiază ștergea tot rostul oboselii mele
în fiecare cărămidă mă e numele meu
nu ai tu zile destule să ștergi tot
nici ore nu mai ai
din piept îmi cresc cuie amare
și vă îmbrățișez tăcut cu inima grea cât ciocanul aruncat în moalele apei
iar voi
nu vă puteți feri de-mbrățișare