cineva spune că întunericul cel mai negru e în peșteră
simți că rămâi singur pe lume ca un embrion aruncat de o mamă sătulă
oricum singurătatea e în firea noastră ar fi trebuit să ne obișnuim cu ea
să renunțăm încetul cu încetul la tehnici de dialog eficient
să aprofundăm pământul fără captivitatea din colțurile gurii
treziți într-o bună zi că rezistăm de peste 24 de ore
fără artere plămâni circulații mari sau mici ale sângelui
că încă putem relua visul de acolo de unde l-am lăsat
când corpul își uita urmele pietrelor aruncate întotdeauna din greșeală
de prieteni