Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă pretutindeni nu mai sunt perechi
Și-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Viața o să-mi fie solitar priveghi.
Aș putea-nvia-o într-o altă lume
Albă – a visării, unde nu exist
Și nici tu – mireasă – n-ai primit alt nume,
Însă-aș fi de-atâta bucurie, trist.
De acum pe ochii-mi pleoapa n-o sa cadă,
Căci din lume somnul am să îl alung
Și în miez de neguri o s-aștept să ardă
Lumânarea vieții cu-n fitil prea lung.
Nu îmi cere, totuși, logica iertării –
Chiar de știu atâtea, nu sunt înțelept;
Nici să uit nu-mi cere – valurile mării
Timpului nu-mi spală crucile din piept.
Nu mai are cine să citească-aceste
Rânduri fumegânde – singur am rămas –
Și tot eu le-oi scoate poate-odată peste
Ani, când o să fie timp de parastas.
Îmi vor fi atuncea ca o floare strânsă,
Ca o re’nnoire-a unui legământ
Ancestral: perechea poate-i vie, însă
De iubirea-i moartă, eu îi sunt mormânt.
Fi’ndcă steaguri negre sufletele poartă,
Fi’ndcă pretutindeni nu mai sunt perechi
Și-n ferpare scrie că iubirea-i moartă,
Moartea o să-mi fie solitar priveghi.