Mintea îmi bare câmpii. Nu aștept inspirația, mi-o forțez.
Mă plimb în gând pe străzile unde m-am plimbat ieri, prin oraș.
Nu întâlnesc pe nimeni, doar un moșneag, câțiva copii și o bătrânică care se plimbă încovoiată.
După un colț, apare un domn cu soția, bine hrănită, bine îmbrăcată, care nu are ochi decât pentru poșeta cu bani și tusea ramolitului ei de soț.
Vorbesc amândoi cu voce tare.
Cu obrăznicie trag cu urechea la ce dicută cei doi.
Doamna sare de la o idee la alta ca un sticlete din cracă în cracă.
Merg mai departe, întâlnesc aceleași mutre, aceleași capete scoase de la naftalină, tolănite pe o terasă de vară.
În toată după-amiaza multă vorbărie cu multă lume, nicio idee, nicio scăpare de gânduri proaspete.
Glume răsuflate, spirit ieftin, o lume cu principii care miros a mucegai.
O lume de cadavre de hârtie.
O lume în care civilizația se măsoară în mașini de marcă și în cai putere.
Am impresia că sunt un seismograf, că lumea se va prăbuși.