ÃŽn vremuri prea devreme apuse
Când nemurirea chiar era
Pe sub asteroizi stăteau ascunse
Pământul, soarele și ea.

Ea era cântec, era dans
Era o lacrimă de bucurie
Căci fericirea în avans
Au luat-o alții, cine știe...

Pe câmpurile fără vânt
Stătea adesea fără voal,
Surâsul unic pe Pământ
Ce face din ocean un val...

Pădurile încet se scuturau
În calea ei ca o regină
Până și îngerii o vină au
Ea însă n-are nici o vină.

Plutește adesea fără nori
Obișnuită să vegheze
Doar intrigi cu parfum de flori
Și Feți-Frumoși la metereze.

Mi se întâmplă s-o visez
Ca pe un mit ce s-a pierdut,
Ca un vulcan mă face să vibrez
Când știu că nimeni n-a știut...