A dat în pârg istoria deodată
Și de vicleană nici nu vrea să știe
Că se păstrează limpede și vie
Doar cât se vede, doar cât se arată.

Privind tăcerea, liniștea gălbuie
ÃŽmi pare soarta unei vechi iluzii,
În care mă certam cu toți obtuzii
Despre cât poate aripa să suie.

Nu pot să cred urechilor ce-mi spun,
Nici ochiului, ce vede de departe,
Dar toate astea timpul le desparte
Și-n ploaia rece blând se descompun.

Rămân în partea care mai există
Cu florile de toamnă suspendate
Pe crucea unei veri adevărate,
Uitând că viața uneori e tristă.


Florina Ladislau