1. Către Abaghra

da
ai dreptate
scara aceea de cuvinte
și poetul în uniformă de soldat
urcând cu teamă fiecare treaptă
matematica absolută care nu se încheie cu soluția
ci începe cu ea
asta mă preocupă mai nou
ordinea în care plângem cu toții
la căpătâiul preotului
- nimănui nu îi este îngăduit
să îi citească veșnica pomenire

sunt un om pus să îi neliniștească pe alții
și asta mă neliniștește cel mai mult
în prezența mea se simte înlocuirea
locuiesc în mine ca și când
aș urla de bucurie că există un altul


cu fiecare zi sunt mai aproape și o știu
nu scrie nicăieri că ar trebui să mă scriu
să mă înscriu la o altă pagină goală
poate că Iova ne-ar putea spune exact
de câți oameni este nevoie pentru sfârșitul lumii
însă curiozitatea zic eu ne adâncește în moarte
și uite încerc, chiar încerc să nu mai fiu fericit


2. Către Nin-Ti

domnișoară
mă înfățișez prea uman de trecut prea dezis
am genuchii zdreliți și oasele grele
și ochii... ah ochii... închiși

îmi amintesc că la hotare ploua
aprindeam lumânare de la lumânare
în casa veche de la țară
în liniștea blibliei amară ca și tine credeam
de fapt eram sigur
că de voi atinge mâna unui mort
culoarea mâinii sale
va deveni culoarea mâinii mele
că de voi săruta buzele unui mort
culoarea buzelor sale
va deveni culoarea buzelor mele

câte suflete nu mi-au făcut mie ceva

nu va fi niciodată așa
spuneam
poetul unui om obișnuit
care visează la cineva
(să îi poată stinge pentru totdeauna lumina din ochi)


să fiu să fiu să fiu
să-mi fie să-mi fie să-mi fie

glasul sufletului său o dantelă de fum
în care să-mi ascund păcatul de lume
lipindu-ne să ne transformăm în fluturi
sau alte câte vietăți marine
să îi cânt:
"iubire aruncă-mi un giulgiu pe cap
să nu-ți mai văd fața perfidă
să ne devorâm în taină
să ne ucidem în tihnă"



să se scuture pe umeri și să mă primească
în joc
fie chiar și în oximoronul unei mângâieri

dar timpul nostru dragă domnișoară
nu are trecut prezent sau viitor
ci numai vibrează nevăzutului neauzitului
și pare că suntem singuri pe pământ


îmi ești acum mai apropiată ca oricând
iartă-mă că o spun
dar te-am auzit ca un ecou venit din celălalt capăt al vieții
mă leagăn în sunetul cuvintelor tale
între amprente și urme
cuvintele tale îmi dau roată
sau îmi dau cerc
infinitul cerc
și mă frământă o întrebare

oare nu e trist că într-un final
toți murim singuri