lasă-mă Doamne aici să-mi consum patima
și nălucile bonus,
de ce să mai plec?
raiul și iadul sunt ipostaze sumare

în mine niciodată nu pot fi singur
se-mbulzesc eu-părelnici, fiecare să ocupe trup și cadran,
un asediu pe cât inutil, pe-atât păgubos –
prima vine totdeauna ispita, Tu nu

neutru și bun îmi îngădui orice:
să laud zadarul, să blestem cine a inventat orologii,
să mulg pustiului stropul de vrajă
și să văd în toate un miracol mereu irosit

mustul zbaterii face tot prețul chiar dacă
iubirea prezumtivă în fond e precară –
se tot vorbește de perspectiva salvării
Doamne, cumva ai în plan să demontezi locul acesta, nu...?

și voi fi la final singur, – ca pe-o carte de colorat noul tărâm
să-i umplu spațiile goale cu tot ce aici amarnic am strâns?
prima grădiniță, eden revocat, n-am parcurs-o,
a doua, de-a dreptul școala durerii... și-a treia academia iertării?

nu, nu, ia-Þi orice loc, tot restul din univers, dă-mi mie Pământul,
această lacrimă albastră căzută din ochiul Tău,
și lasă-l așa, este perfect – de-l distrugi e-o negare, să știi...!
de ce să mai plec, raiul și iadul sunt ipostaze sumare