prăpastia ce ne desparte,
să n-o blestemi,să n-o urăști,
căci ea e trupul ce cu lapte,
tu l-ai crescut și-acum îl crești.

obstacolul ce ne desparte,
e mult prea greu să-l poți urni,
sunt fiii mei ce pân la moarte,
mă simt dator să-i pot iubi.

așa că fi-vom nevoiți,
iubirea noastră s-o furăm,
și jur că totuși fericiți,
vom fi așa,așa putem.

de vei simți că nu mai poți
și simți nevoia să lovești,
eu vin întruna dintre nopți,
să te răzbuni dacă poftești.

și-apoi în brațe să te strâng,
să te sărut mereu,mereu,
și chiar de-mi vine-atunci să plâng,
tu să mă mângâi că mi-e greu.