șoferul avea masca aceea de om singur pe care ți-o citesc uneori în ochi
număra de câte ori se întrerupea dunga albă cu care ne întreceam.
când se oprea să își ușureze sufletul
mi se făcea milă.
i-am spus: nu e nevoie să ajungem acolo azi
doar soarele se ține cu dinții de cer
de ce să ne grăbim
avem timp cât să arunci o lacrimă pe fereastră.