Prinsă la mijloc,
Între armonie și dezastru,
Am încercat cândva
Să prind de mână un astru.
Nu știu ce căutam.
Poate doar să-i spun
Că-l urmăream neîncetat
De când aflasem că a plecat
Din lumea mea
Și tot ce-nseamnă ea.

Veac de veac, trăi mereu
Aici, unde sunt eu.
Când se scârbise de grotesc.
Spunea că printre artficiali,
S-a simțit într-o zi...banal.
Înțelegea că n-ajunge să viseze
La un refugiu sub pământ,
Prin peșteri sau pe culmi.
În lume trebuie să trăiești
Nu să te ascunzi sau să mijești.

Așa, el nu-și găsea locul
Între fiarele ce rag și zgârie,
Ce cu colții lor înșfacă, doar, și mârâie.
Un spectacol al cruzimii
Se juca pe-a lumii scenă
Iar în inima mulțimii, s-a pierdut.
Greu scăpa dintr-o capcană
Și cădea mereu în alta.
Încrezător, dar înșelat
Sincer și trădat.

Pentru o clipă-i năzări, într-o seară,
O viață într-un castel de ceară.
Luminos și parfumat,
Grandios și plin de farmec.
De atunci își construia
Locuri numai ale lui
Pe planete, în galaxii,
După nori și curcubee,
Pe câmpii și văi adânci
Inima-i zbura cu gândul
Și așa...
Trecură ani de-a rândul.

Deodată nu mai realiza.
Trecuse peste tinerețe,
Adolescență, frumusețe
Și devenea tot mai îngropat,
Mai prins în lume, mai puțin distrat.
Totuși, ceva nu-l lăsa în pace:
De ce s-ar agăța de-o viață
Care nu-i place?

În vis, timpul nu este,
Închipuirea e o poveste
Spusă-ncet, în șoaptă,
În farmec și mister.
Calea pe care astrul meu porni
E la fel. O istorie a răzvrătitului,
A celui care a reușit să piardă
În război cu pământenii
Și să aibă ca răsplată
Loc deasupra sferei noastre.

Acum, de-acolo sus, privește
Amăgit că urmărește
Degradarea unui basm perfect,
O insulă într-o mare de-întuneric.
Cât adoră să-noate-n valurile-i negre,
Să simtă aroma sclipirilor perene!

Eu, puteam doar să-i ascult durerea.
Să-l pricep, să-i simt puterea.
Sclipea într-o lumină orbitoare,
Acoperea ceruri de paloare,
Iar criza mea lucea infimă,
Lângă ființa lui sublimă.