Ea stă în celălalt
capăt
al camerei și numără.
Mai întâi trece o cămilă
cu două cocoașe.
Întâi cocoașa întâi apoi cocoașa
a doua.
E tibetană.
Apoi numără pe degete
degetele.
Mă privește deodată lung
așa cum numai ea știe.
Și mă numără:
Cel de ieri,
cel de azi,
cel de anul trecut.
Îi ies vreo șapte.

Noi tăcem ca să ne putem aminti.

Apoi ne numără secundele
și ni le împarte ca la pui.

Mă, tu ăla de ieri!
Dacă mai mănânci din grăunțele lui mâine
mă întorc la cel de anul trecut!
Măcar pe atunci încă mă mai iubea
și îl puteam număra în liniște.