Când coboram prin nori pe drumul către mare
Am întâlnit un fulger care mi-a dat o floare,
Atunci m-am bucurat crezând că-i o minune
Iar prea frumoasa floare e marea pasiune...

Acel moment când timpul parcă își uită mersul
Și nici nu mai contează dacă își schimbă sensul,
Acel vârtej puternic din care n-ai scăpare
Și tot ce-i lângă tine este silit să zboare.

Așa e pasiunea atunci când te-nrobește,
Te urcă, te coboară, apoi te amețește,
Privești la lucruri sfinte cu multă nepăsare,
Un fulger care arde, dar...în final dispare.

Eu îmi doream iubire nu doar o pasiune,
O altă contopire de suflete cu tine,
Ceva ce să dureze mai mult decât o floare
Iar fulgerul iubirii să nu se stingă-n mare.

P.S.
Dar toți dorim o dată, uitând orice povață,
Să îmblânzim un fulger și să-l păstrăm în viață,
Dorință fantezistă, ca și a unui val
Ce vrea să mai existe când a ajuns la mal.