când ploaia vine îmbrăcată-n alb
broboade sidefii caută piersica buzelor
clipa întinerește sub greutatea acestei atingeri
trage pădurea să împărțim frunzele
una ție
una mie
aceea clipă oprește pe unul dintre noi
să nu scoată apa din dogoarea nisipului
următoarea
…este departe

o Fata Morgan din stânca nădejdii
îți piaptănă câlții ninși
trupul muribund

tu știi asta
știi să tragi de munte să faci loc clipei să dea buzna
poporul tău să fie sceptru la poarta degetelor
să împartă bilete
alb pentru aură
nimb
albastru pentru pasul din față
sub tălpi muguri

totul și nimicul
prind viață
umerii cresc lăstari
iederă-n dansul pasului care urcă
urcă
nu mai sunt trepte
pământul e grăunte…
imensitatea își numără cele o mie de clipe
până la scânteia lunii