o umbră în ușa deschisă…
strig numele tău și nu-mi aud ecoul…

cumva, mă simt trădată de liniște,
nenăscută, sub podeaua oranj,
limpezind vinuri ce nu-mi aparțin,
sutașă pe moșia cuiva,
asudând în amurg,
ca un cal murg,
desperecheat pe miriști,
fără ocară , fără potcoave,
cu dinți stricați, coaste bolnave
și umblet răzleț

ce sunet îmi intră prin ochi,
până-n primul nucleu de celulă,
ăla cu codul de bare defect,
ideal pentru resturi incerte,
noaptea, la ceas de solduri și doine suave ?

cu ce să te schimb ?
cu o pungă de soia, plutind sănătoasă
prin lista mea, întinată de ploaie
și ape albe de clor ?

am plecat la cumpărături c-o umbrelă de soare,
sunt udă și părul îmi miroase a dor,
a canal și a pajiști perfecte,
cu mici margarete de câmp,
gemene,
pe ici, pe colo,
născute din vreun incest rămas secret

știu un poet
aproape mort,
cu suflet de iască și cremene,
cu mască galbenă și colți de mistreț

cam câți poeți
pot să cuprind între coapsele reci ?

cam câte raiuri mai pot să-ndur,
fără să strig că-mi sunt de ajuns ?

dacă pleci,
lasă-mi un capăt de cergă, dungat,
nepătat,
nevopsit cu roșu și negru,
cu rânjetul tău , cu lutul meu,
cu noi, răsuciți prin povești

cine ești ?

cui mă închin ?
cui mă supun ?


cum să mai fiu vie,
când fierbi,
verde și tandru,
otravă și ambră,
miere și fiere,
tu,
om-umbră,
nici din iad, nici din rai?

poți să pleci,
poți să stai,
mă ai,
mă pierzi…

mă duc acasă,
frumoasă și vie, ca o pasăre mică
și blândă

mă tem de câmpia pustie,
de tine,
de mine, cea stearpă și udă,
de muzica asta zăludă
ce stă să se-audă
prin porii deschiși,
difuzoare și căști,
mega-zgomot în oasele mele fragile…

cine ești tu ?
îți știu ochii și sunetul pielii
pe mine,
dar nu te cunosc, încă,
pe Tine,
străine…