Când sunt pe patul de spital,
Aștept o mare șansă.
Să scap de diagnosticul precar,
Și de această cruntă transă.

Rudele m-au renegat acum,
Iar iubirea nu-i aici.
Și ca un phoenix mai nebun,
Renasc dintre perfuzii mici.

Mâinile nu le mai simt,
Și nici durerea nu există,
Când însăși doctorii mă mint
La început de dializă.

Iubitul astăzi m-a lăsat
Și moartea-mi-e la căpătâi.
De-asta oftez printr-un căscat,
Și visez la-mbratisarea-ntâi.

De respirat, am aparate,
Ce inima mi-au destrămat.
Când m-apropii-ncet de moarte,
Uit de rău sau de păcat.

Credeam, ca orice inocentă,
Că mai am vreo nouă vieți,
Și că la mama în placentă
M-am distrat între pereți.

Dar dau foc gândului cretin
Că am să rămân bolnavă.
După furtună, e senin,
Și las razele să cadă.