lua-te-ar gârla vasile! munteanu zvârli-te-ar
(spinarea de pe care neaua nu se mai topește) în sare –
valurile să te aducă la mal
cum sfârșitul verii minunea coacerii pe îndelete
uitarea contrazicând pur și simplu
patina de pe surâsul unei efigii
umbra bălăcindu-se-n sângele
sălbăticiunilor venite pe lume sub nesfârșitele ghețuri

a mai mare gârlă vasile! munteanu de mic
ai fugit de oameni (cu mere în sân)
ai căutat izvorul din care țâșneste ceața
ai aflat de timpuriu
cea mai crudă pedeapsă-i absența
curcubeului pe sub care dacă ai fi trecut
ai fi continuat să crezi că sub culori nu crești niciodată

dar gârla-și tace înghețarea iar murirea
o porți în tine cu firescul hambarului surpat sub nămeți
treci prin zile cu frica și curajul copilului
întîia-și dată de pe sanie căzut
se aude numai hărmălaia dinților a boabelor a fulgilor
pe care abia spre sfârșituri
mult le iubești mult mai mult fără de trup

stihia flămânzită te-ar rupe împrejur!
lumina nu-i doar pata ce a străpuns omătul
lungind din ramuri colții ce bat deasupra-n gol
și de ți-ar prinde capul mi s-ar părea mai tihnă

să fi uitat? măsura pe care timpu-o ține
când primăvara umbli prin florile dintîi
și învelit în soare de-acum hulpav curvit
s-acoperi iar cu pasul necurgătoare pietre

sărmană albăstrie tinerețe
numai înghețul face să le pari frumoasă…