tu

cel care mi-ai pus în spate

toate pietrele de râu

străbătute de curgerea mea

te-ai întors

cu năvoade pline de înfrângeri

și pleoape nituite a orbire

târând după tine crucea

ți-i asudat grumazul

și umerii ți-s virgule de asfalt

iar eu

îmi pun la brâu cânt de amară bucurie

,,fie roata și pătrată tot se mai întoarce-o dată”



de ce mi-ar păsa

te-am avertizat

că nu poți să ucizi îngerii

ei pot cel mult să se sinucidă

ai ars aripile fluturilor

în cuptorul pentru bucătăria familiei

ca apoi să plămădești din cenușa lor trup de pasăre

dar ai ascuns colivia sub ultimul brad de crăciun



te-am pus în gardă

de malignitatea ce-ți rodea fiecare celulă

dar ai preferat s-o ignori



să știi

niciodată nu m-a prins rolul de doctor al infirmilor

iar medicamente nu mai există

au expirat de mult

( în materie de miracole ai fost mereu repetent)



acum savurez lacrima ta

cât te-a costat