Simțirea-mi mi se zbate zdruncinător,
Mă conduce spre-un interior izvor,
Secat de mult în sufletu-mi.

Dar poarta e închisă,
Sudată-n mi de rânduri.
Dărâm cu barosul rânduri, rânduri..
Și nu ajung să văd frumusețea-i.

E agonie, e fugă nebună.
Nu pot trăi într-o lume comună,
mă lupt mereu să desfac rânduri, rânduri..
Și constat: E un zid prea gros să-l răzbat.

Și tot mă pricopsesc cu sentimente răvășitoare.
Mă uit mereu la suflet și mi se pare că moare.
Mai dau cu barosul și dărâm rânduri, rânduri,
Să ajung cât mai repede la suflet
Și să-l duc la reanimare.