Iubito,
să nu-ți pară rău că vei pierde asfințitul
buzelor mele
colorând întrunericul unde te-ai ascuns,

hainele tale de ieri, sub care îmi
șifonam sufletul,
patul obosit de nesomnul meu,
neadormirea mâinilor mele,
tu

singura care știa că lumea asta
mi-a ajuns până-n gât
și gâtul a frânt cerul
abandonat de un Dumnezeu
prea pornit să ne caute.
ca parcă și acum simțim cum
drept se odihnește în mădularele noastre
de-a pururi muritoare.

Iubito,
ți-am luat un rând de mărgele
să le îmbraci când nopțile reci
îmi vor dezveli gândurile și tu vei apărea
ca acea femeie pe care am strâns-o în brațe
timpuri la rând.