am uitat ce zi e azi
la marginea drumului din oameni
se varsă smoală ca dintr-un cazan sub presiune
simt cum izolarea lumii lor se prelinge în interior
precum gratiile unei închisori, aburii iau formă de nori în semilună
și le coase buzele ușor, mumificarea sufletelor începe întotdeauna
cu lipsa unui zâmbet

eu nu zâmbesc foarte mult
nu vreau să abdic în fața vinului ăsta efemer
al unui Teatrus Mundi sporadic

eu te așez în palme
în brațele mele vei găsi un portal
spre un univers paralel, să nu iei nimic cu tine
tot ce ai nevoie e deja acolo, pământul nostru
nu e oval, nici pătrat, e un sombrero unde toridele sunt
dansul în vânt al fluturilor iar salcâmii înfloresc la o simplă atingere
suntem dulceața de chili de pe buzele timpului
acum știu că acolo unde locomotiva pare să nu deraieze în toate
obstacolele vremii tu ești punctul în care amintirea se
intersectează cu inima și copiii din noi au înviat
ca într-o primăvară timpurie

ce zi e azi?
câte zile au trecut?
parcă sunt un pictor îndrăgostit
de tabloul vieții lui, o pânză albă, imaculată, în
care te așezi, o pânză crescută parcă pe lângă tabloul abstract
care nu e de vânzare ci e îngropat la capul uitării
cu fața către nordul arătat de busolă
și nu de suflet

unii citesc
urmele în pământul moale
din care suntem făcuți de parcă ar urma vreo prozodie
alții simt doar cum o mână modelează alinirea planetelor
simt cum sunt centrul universului și soarele e tot timpul
ascuns în spatele umbrei cuiva

mă întreb câți dintre noi
știm că locul unde sufletul se adapă când e obosit
e în iubirea cuiva care a fost tot timpul prezent
dar nevăzut

și uneori iubirea
e ca un samurai ce se roagă
la un înger fals