am invitat singurătatea firesc
pe cel mai confortabil fotoliu
s-a așezat cu zâmbetul molipsitor
la o cafea ascultând
stropii de vară curgând inodor
peste colțul de timp ruginit
îngropat în nisip

fuma detașată
azi nu voia cuvinte mari
rumegase sobrietatea îndeajuns
cât să-i ajungă pentru un secol
trecuse prin toate emoțiile
ca un ceasornic nemțesc
a învățat în fine
că simpla ei prezența este un dar
obișnuiește să spună deseori
eu nu mă plictisesc niciodată cu mine

gândul a ramas ancorat la umbra unei stânci
far luminând naufragiul din noi


din volumul de debut;
ne-am iubit monu(mental)