Dragostea nu e inocentă.
E rea, câteodată zănatică,
Deși de cele mai multe ori calculată
Și neînduplecată.
E o muncă grea,
O luptă de rutină,
Mereu s-asculți ceea ce încerci să simți
Față de ceea ce ți se dă,
Chiar dacă știi că nu ești singurul
Care se luptă cu asta.
E chiar murdară câteodată
Iar tristețea aproape că se arată mereu artificială,
Ca un fel de pretext.
Însă tu ești cel care-l construiești,
Care și-a făurit așteptările.
Dincolo de compromis ai putea crede
Că se regăsește ceva minciună,
Că e mai hâdă decât ai vrea să admiți.
Că e o pradă a constrângerilor naturii.
E cu atât mai greu atunci
Să-ți înăbuși nemulțumirile.
Nu e neapărat curată și sfioasă.
Nu. E lacomă, avidă de viață
Te îndeamnă să te droghezi
cu însăși dorința de a trăi.
Și mai e și atât de certăreață uneori,
Se înfoaie de parcă ar avea
Cine știe ce coamă.
De parcă s-ar speria, sau ar vrea să ne speriem noi
De vreo schimbare.
E greu să nu-ți admiți cât e de arțăgoasă.
Și nici nu e măcar atât de recunoscătoare,
E calculată mai ales în alte privințe
Sau așa o simțim.
Ne întristează și ne mai stoarce și lacrimi
Ne învinge cu argumente,
Ba se mai și indignează, ne ceartă.
Dar uneori ne mulțumește cu o privire –
- Și continuăm să fim ai ei.