Strada e-n beznă, luminează doar ochi de pisici.
Stăm pe bordură, lipiți unul de altul,
ca două file de carte ce-și caută una alteia înțelesul.
Pisicile miaună, se-aude și-o cucuvea;
lumea trece, noi rămânem în același film al târziului.
Cum n-avem bilet de voie pentru plutirea prin viață,
respirăm încet, să nu speriem peștii întunericului.
Ne-ar trebui batiste albe, să le fluturăm în calea târziului,
până va veni vreo vioară s-o acordăm, și-apoi să ne cânte.
În cutremur de sunete, să ajungem acasă,
unde va urma o pauză, despre care nu vom spune nimic.