Din flori țâșnesc albine zburând în spirale,
iar din sufletul meu izbucnesc grădini de flori.
Răsare soarele, dar din mine răsare un univers
împânzit de puzderii de sori.
Pierd mereu tot ce-i perisabil,
dar câștig deseori eternități infinite.
Viața mi-i deschisă radial ca o roză a vânturilor:
de aceea pot găsi toate visele frumoase
pierdute de cei disperați
și-s fericit că-i pot înapoia fiecăruia visul pierdut.
Pot sorbi rogvaivul culorilor din capetele curcubeielor
sprijinite pe vârfuri de munți ca o punte dintre două idealuri
și-mi luminez cu ele speranțele
crescute din dureri blindate cu lacrimi de dor.
Voi învățați zborul, dar ale mele sunt plutirile dincolo de înalt,
după căderi spectaculoase.
Voi vă înveseliți, dar a mea este tristețea plină de forțe vitale
care-mi deschid porțile speranței și luminile tremurătoare ale cerului,
toate reflectate în stropii multicolori de pe roua florilor
răsărite pe urmele lăsate de neîmplinirile noastre.
Voi sunteți însetați de depărtările exotice,
dar ale mele sunt toate orizonturile apusurilor sângerii
de soare întristat de plecările pe rând ale fiecăruia dintre noi.
Iar eu mă încolonez liniștit și supus în marea așteptare
pentru a putea să urmez necunoscutele străbateri,
răzbătând spre alte orizonturi de lumini ciudate,
ieșind și ele din alte orizonturi, tot mai voalate;
iar din acestea - alte orizonturi, și apoi, din ele, iarăși altele și altele,
pe care le străbat depășind viteza gândurilor,
până ce prind Răsăritul cel Mare din urmă...