Primăvara ies florile (și) pe morminte.
Dacă nu ies, oamenii le aduc - ei știu de unde -
și le sădesc gândindu-se
cu siguranță la ceva frumos.
La ceva frumos despre morții lor
(bine rânduiți în pomelnice),
care respiră ușor pe-acolo, pe undeva, cumva.
Ele îi ating timid cu petalele, cred unii...
îi mângâie cu rădăcinile firave, cred alții.
Ele se preling peste pământul
uneori aspru și uscat,
alteori scurs ca o pastă lipicioasă,
ca și când ar fi umbrele lor uitate în soare, de cine știe când.
Umbre vagi, dar cărnoase.
Nu. Ei nu sunt nici pasta aia lipicioasă.
Primăvara ies flori. Multe flori. Prea multe.