de la un capăt la altul al ființei mele se întinde marele zid sufletesc
este vizibil prin toți ochii străini chiar și prin cataracta groasă a trecerii timpului

nu voi face învoială cu oamenii pentru care aș scrie o foaie reprezentând o zi oarecare din viața lor
iar apoi le-aș putea spune povestea doar apăsând butonul roșu al xerox-ului până când aș rămâne fără culoare în buricul degetului
întotdeauna ar confunda semnul de alarmă cu cel de print și s-ar bucura de excesul foilor palide
realizând abia la epuizarea cartușului bătaia de clopotniță veche

în câțiva ani nu se va mai numi moartea unui om ci defecțiunea iremediabilă a unui robot
cimitirele vor fi doar de fiare vechi iar oameni vei putea găsi doar în rafturile
din biblioteci care la rândul lor vor deveni muzee

glanda tiroidă a nopților mele este bolnavă și întotdeauna câștigă în greutate
fără să îi ofer întunericul din mine așa că mă fac mic cât un hobbit și încep să ard în pieptul ei de ceară
sub tălpile mele oamenii pe care i-am îngropat de vii sunt încă proaspeți iar pământul mustește ca o casă bântuită
singurătatea se lasă peste pielea mea iar din epiderma caldă se ridică o ceață acrilică sursa de dependență a demonilor mei
frigul începe să-mi strângă inima ca pe o lămâie din care deznădejdea se scurge încleștându-mi fălcile intrând într-un soi de șoc hipotermic
doamne să mă ierți nu sunt un păgân chiar dacă ard crucile tuturor trecerilor în lumea ignoranței pentru a nu muri de frig

goana după petrol va deveni în scurt timp goana după sânge și noi vom stoarce cărți în căutare de tinctură de iod
nu vom învăța niciodată să recunoaștem lupii și să-i ținem la distanță sufletele nu vor vedea lumina zilei în spatele porților de piatră
pe care vom fi prea slabi să le putem urni iar inimile nu vor mai fi asemeni unor albine ce odinioară polenizau oameni

doamne oamenii nu știu că adevărata mașină a timpului e stoparea acestui viitor inert
doamne ia-le lumina artificială și dă-le puțin întuneric
așa vor descoperi singuri viața