Poezia cicatrizează, întreține viața, provoacă prin mijloace stilistice, chimice, alungă sila
Pune în acțiune simțurile, întărește, produce un câmp magnetic în jurul ei, stimulează
Vindecă stratul de întuneric, poezia te scapă de răni, de scârbă, de eroziunile făcute în tălpi
De umerii ciuruiți, în locul lor apar organe care servesc la libertate, eu doar mi-am imaginat subtil, cu frică
Cum e mergi cu capul în jos și să înveți o limbă nouă, cum e să dai jos pielea și să se vadă copilul care ai fost
Poezia te învață să mergi iar, e un cărucior cu rotile, o cârjă adiacentă, leziunile din amintiri
Alături de ea dispar, poezia se naște între omoplați, aproape că îți e foarte greu să o vezi
Dar o simți acolo în spate cum te ridică, cum te transformă în altă ființă
Poezia te ia de mână, te duce acasă la ea, te sărută și te dezbracă, face dragoste cu tine
Dimineața luminează pe același cearceaf cu tine ca un soare personal născut peste noapte
Poezia te privește de la distanță ca un bărbat singur la bar, niciodată nu știi dacă va veni la tine
Uneori bea vin la aceeași masă, privește trecătorii, nu știe în care să se scufunde, eu rămân din nou
Ca un ceas stricat, i-am atins umărul și i-am simțit mirosul, trebuie să cumpăr lame de ras
Poezie vine acolo unde pielea vorbește, unde corpul capătă alte insușiri, nu vreau să-i știu numele
Vreau să ne atingem limbile, să facem acest schimb inexprimabil de personaje diforme care bântuie prin noi
Să adormim împreună și să visăm, să visăm încontinuu, să nu ne mai trezim pe lumea asta
Să ne mințim că am fost pe Terra, să povestim despre lucruri mărunte cum că am fost oameni
Și scriam la mese de lemn până când venele deveneau creioane