Au fost odată doi copii
Și s-au iubit neîncetat,
Lângă ea, el contopii-
Iubirea-n ziduri de palat.

Și nimeni n-a putut pătrunde
ÃŽn interiorul prieteniei,
Nu s-a putut afla de niciunde,
Nici chiar în urma spovedaniei.

Ei nu știau că lumea-i rea
Și proști erau în inocența lor;
Dar încă o speranță mai era:
-ca ei să se iubeacă cu dor.

Și zidul i-a ferit ușor-
De vraja acelei lumi reale;
Aveau soarele al lor,
Și-aveau și uși cu zale.

Trăiau așa restrânși, retrași!
Și nu-și făcură prieteni mulți;
Cei doi erau prea drăgălași!
Dar nu-i iubiră mult prea mulți.

Și s-au băgat cu noi povești-
Despre ea și despre el;
Þi-era milă să-i privești
Așa pe ea, cum și pe el.

El nu a mai crezut în ea;
Și ea de el s-a lepădat;
Dar s-a căit mai târziu ea-
Că de lume a ascultat.

Și amândoi au suferit
Sub vraja lumii rele;
El fusese mai smerit
Iar ea pieri cu ele.
(cu cele rele)

O vizitase la spital
Nu mai știu de câte ori!
Viața fusese ca un recital,
Fata se stinse până în zori.

De necaz că a pierdut-o,
S-a răzvrătit de mii de ori!
El credința n-a avut-o
Și a greșit de multe ori.

A fost la ea la cimitir
Și i-a plătit și slujbe,
Vroia să moară ca un martir,
Dar nu putea să uite.

Fără ea, între ziduri,
Soarele nu pătundea;
Au fost cândva atât de siguri!
Dar nu știau de lumea rea.

El a slăbit și-a-ncărunțit-
Sub vraja morții vii,
Și l-au uitat pe necăjit,
S-au luat mereu de alți copii.

Nu mai păreau interesați
De o poveste interesantă;
Urmează viața multor alți
Și ruina-vor altă viață.