A fost odată o frumoasă cucă
Îndrăgostită iremediabil de un cuc,
Ea, o făptură după care toți se-aruncă,
El, un poet sărac și cam năuc.

Îl tot vedea rătăcitor prin urbe,
Mereu înfometat și poticnit la mers,
Oprindu-se din loc în loc s-adune
Cu pixul pe hârtie câte-un vers.

Frumoasa cucă n-avea ochi să vadă
Nici un alt cuc, decât al ei poet,
Deși o mie de alți cuci stăteau să-i cadă
În brațe, care mai de care mai deștept.

La cuca cea frumoasă ca o floare
Și cuci bogați visau, bătrâni și tineri,
Pe care tatăl cucii, cucul mare,
I-ar fi dorit nespus să-i fie gineri.

Și cum iubirea o cam chinuia pe cucă
De cucul ce habar n-avea de ea,
Cucul cel mare hotărî s-o ducă
Într-un spital de boli mintale ca să stea.

Degeaba repeta cuca frumoasă
Că dragostea e bună orice-ar fi,
Foarte curând și pe nepusă masă
ÃŽntr-un ospiciu pentru cuci se pomeni.

Deși toți doctorii îi reproșară
Că prea puțin pe tată îl iubea,
Îi diagnosticară o boală deloc rară:
Cuca nu se iubea deloc pe ea.

Morala este clară, dragi femine,
Puteți intra ușor la balamuc
Dacă în loc de dragostea de sine
Aveți prea multă dragoste de cuc.