În gang la mine
fete tatuate, cu bocanci și curele țintuite citesc Kant și lasă
pete de ruj pe zidurile mucegăite
În blocul meu stau ultimii darwiniști, inconștienți că sunt, beau votcă și bere light
își aruncă ochii peste ziduri sperând să li se întoarcă în chip de porumbei marca Noe
În cartierul meu miroase pestilențios a filozofie, metafizică și detergent ieftin
cu puternic accent cuantic
particula lui dumnezeu zace rătăcită aici
o tot caută boschetarii și precupețe cu sacoșele goale
mașinilor li se opresc motoarele
nu se-ncumetă să intre pe străzile luminate de întuneric
visuri fosforescente emigrând desigur, dincolo de ziduri.
În orașul meu sunt doar ziduri
Oameni cărămizi. Oameni mortar. Oameni cuie și nuci în pereții impecabili
Tinerii sunt cei care suportă greul, betonul le îndoaie șira, gâtul, genunchii
printre degetele absurd de alungite se preling foi copiate din cursuri
la facultatea care nu există, viața le rămâne unica stradă
și școală și strada le rămâne unica viață
și au o grămadă de răspunsuri dar nimeni nu-i întreabă nimic
zidurile impertinente cresc, cerul este din asfalt, oțel, sticlă, se extinde năuc
Se scurge Kant cu ultima ploaie-mirare spre canalizări, sub ziduri – Tot ce-am dat
ca fiind drept al meu era, era, era tinerețea, zidită astăzi șui