Codrul cărare-mi așterne cu frunze,
Când toamna îi plânge coroana cu brumă,
Și cântul de mierlă mi-alintă tăcerea
Cănd frica m-alungă din urmă.

Sunt freamăt de humă, iubire crescută din iarbă,
Și raza de lună, ce-n șoaptă coboară,
Durerea iubirii, din noapte s-absoarbă,
Lacrima grea, să-nceteze să doară.

M-aștern lângă tine, copilă nebună,
Privirea de stele ți-o prind c-o dorință,
Și odată cu raza, eu sorb de la lună,
Tăcerea speranței și multă căință.

Și apoi, cu-n sărut să-ți mângâi durerea,
Ca inima iar să simtă suspirul,
Și ochii să-ntorci, să-mi dărui iertarea,
Și-a ta mângâiere să-mi năruie chinul.